Ierusalimul, văzut prin ochii Domnului Isus

căci acum mă uit cu ochii Mei (Zaharia 9:8)

Odată cu afirmația lui Petru că Isus este Unsul, Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus a început să le spună ucenicilor Săi despre Patima Sa. De atunci, Domnul a luat calea Ierusalimului, mergând hotărât în fața ucenicilor. Într-un final, se apropia de Ierusalim, ajungând la Betfaghe și Betania, înspre Muntele Măslinilor.

Pentru că mai-marii iudeilor se deciseseră să-L omoare, Domnul „nu mai umbla pe față printre iudei, ci a aplecat de acolo în ținutul de lângă pustie, într-o cetate numită Efraim și a rămas acolo cu ucenicii Săi” (Ioan 11:54). De aici, Isus a ajuns în Ierihon (spre est, spre Iordan – vezi Luca 19:1; Marcu 10:46), plecând apoi spre Ierusalim, urmat de o „mare gloată” (vezi Matei 20:29)

Ajungând aproape de Ierusalim, Isus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în satul dinaintea lor să-I aducă un măgăruș pe care-l vor găsi legat și pe care nu încălecase niciun om până atunci (Matei menționează că acest măgăruș se afla lângă o măgăriță legată și că ambii trebuiau să fie dezlegați și aduși la Domnul). Dacă cineva îi va întreba de ce iau măgărușul, ei trebuiau să răspundă că Domnul are trebuință de el (Marcu adaugă: „Și îndată Îl va trimite înapoi aici” – Marcu 11:3b).

Matei, care le scrie în special evreilor, face referire cel mai în detaliu la profeția care s-a împlinit cu această ocazie și subliniază faptul că „toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul” (Matei 21:4,5). Profetul Zaharia a vestit așa: „Voi tăbărî în jurul Casei Mele, ca s-o apăr împotriva unei oștiri, împotriva celor ce se duc și vin; și nu va mai trece asupritorul peste ei, căci acum mă uit cu ochii Mei. Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zaharia 9:8,9)

Având în vedere faptul că ucenicii nu înțelegeau împlinirea profețiilor privitoare la Patima Domnului, atunci când acestea aveau loc, în timpul călătoriei lor cu Învățătorul (vezi Luca 9:45, Luca 18:34), faptul că ei subliniază împlinirea acestor vestiri profetice ulterior, când se scriu evangheliile, este semnificativ. Ioan merge mai departe și afirmă, chiar în timp ce relatează despre intrarea Domnului în Ierusalim: „Ucenicii Lui n-au înțeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, și-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El și că ei le împliniseră cu privire la El.” (Ioan 12:16)

Astfel, detaliile uimitoare pe care le oferă Domnul celor doi ucenici cu privire la găsirea măgărușului de peste câteva minute se unesc cu profețiile vechi de sute de ani, care s-au împlinit în împrejurarea aceasta foarte detaliat. Astfel, e vorba de un măgar, de un mânz (pe care nu a încălecat nimeni, zburdalnic și nesupus de om), de o măgăriță; e vorba de un Împărat care vine la „fiica Ierusalimului” (adică la Ierusalimul unei generații care va veni) „smerit și călare pe un măgar”. Având în vedere că referitor la împlinirea profeției sunt menționate toate detaliile, cu excepția a două: „neprihănit și biruitor” (care au legătură cu versetul 8 din Zaharia capitolul 9, unde e vorba de apărarea „Casei Mele” împotriva unei oștiri, a asupritorului), pasajul profetic se mai poate referi la încă o vreme care nu a venit, când Domnul se va uita iarăși cu ochii Lui (adică, va fi acolo în trup).

Dar profeția lui Zaharia face referire și la cei ce „se duc și vin” (cel care trece pe lângă și se întoarce), adică asupritorii, cei care vin împotriva cetății. Tocmai de aceea plânge Domnul Isus pentru cetate, când S-a apropiat de ea și „a văzut-o” (facem legătura cu expresia: „căci acum mă uit cu ochii Mei”; vezi Luca 19:41-44). Lucrurile care putea să dea pacea Ierusalimului au fost „ascunse de ochii” acesteia (generației de atunci), pierzarea cetății în vremea unei generații ulterioare fiind iminentă. Și toate acestea, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării și astfel, acea generație a zădărnicit împlinirea profeției lui Zaharia în plinătatea ei (9:8).

Când ne gândim la detaliile profeției lui Zaharia, ne amintim și de Moise, care nu a putut să intre în țara promisă, țară despre care Dumnezeu spune: „Aceasta este țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: <<O voi da seminței tale>>”. Ți-am arătat-o ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea” (Deuteronom 34:4b). După cum demonstrează apostolul Pavel în Galateni 3:16, sămânța despre care vorbesc făgăduințele făcute lui Avraam este Cristos. Moise a văzut țara cu ochii lui, dar n-a intrat în ea. Cristos a văzut-o cu ochii Lui și a intrat în ea, dar ea nu L-a primit (vezi Ioan 1:11; Psalmul 82:8b) iar locul care ar fi trebuit să-I fie Casă I-a fost mormânt și Cel care ar fi putut să aducă pacea peste Ierusalim a trebuit să plângă fiindcă oamenii acestuia nu L-au cunoscut și să rostească profeția unei distrugeri absolute („nu vor lăsa în tine piatră peste piatră” – Luca 19:44).

Ierusalimul a fost dărâmat chiar în următoarea generație și s-au împlinit cuvintele lui Ieremia: „potrivnicul care-l împresura are să intre pe porțile Ierusalimului” (Plângerile lui Ieremia 4:12-13), fiindcă nu au cunoscut când Acela care era pentru ei a intrat pe aceleași porți: „În mânia Lui, Domnul i-a împrăștiat și nu-Și mai îndreaptă privirile spre ei”… (Plângerile lui Ieremia 4:16a)

Când vorbește despre noul Ierusalim, Ioan relatează impresionantele cuvinte: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4) Acela care a avut lacrimi în ochi pentru Ierusalimul cel dintâi, Acela care a murit pentru oameni, care a strigat pe cruce, omul durerii din viziunea lui Isaia, va fi putut să facă lucrurile noi, împlinind și cealaltă parte a profeției lui Zaharia – „El este neprihănit și biruitor” – fiindcă prin neprihănirea Lui a biruit moartea (care nu va mai fi) și a dat viața veșnică păcătoșilor învinși de diavolul, dar care au crezut în Isus, biruitorul șarpelui, ștergându-le acestora lacrimile.

Totuși, „toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie” L-a lăudat pe Dumnezeu, „cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuseră” (Luca 19:37). Închei cu o provocare: dacă am văzut lucrările Celui care ne vede, să ne bucurăm lăudându-L!

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *