BCB Betleem Hateg

Motto: ”… dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.” (Filipeni 3: 13b, 14)

Ucenicii erau cu Învățătorul lor și martori ai unor evenimente speciale: vindecări, învieri, cuvântări pline de înțelepciune, înmulțirea pâinilor; ba chiar au fost trimiși ei înșiși să vestească Evanghelia și să vindece în Numele Domnului Isus. Într-una dintre zilele acelea speciale, Petru a fost numit ferice de Învățător și a aflat că ceea ce tocmai zisese, că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu (Mt.16:16), este o descoperire colosală, dar care nu venea din firea lui, ci de la Dumnezeu Tatăl. Acesta a fost momentul care a inaugurat neînțeleasa vorbire a Domnului Isus despre patima Sa. Matei folosește următoarele cuvinte: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților cei mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât și că a treia zi are să învieze.” (Mt.16:21)

La auzul ciudatului mesaj nou, Petru L-a luat deoparte pe Domnul Isus și „a început să-L mustre—să Te ferească Dumnezeu, Doamne!”, moment în care „Isus S-a întors” (remarcă și a lui Marcu) și, după ce-l fericise pe ucenic cu câteva momente înainte că a cunoscut adevărul lui Dumnezeu, i-a spus: „Înapoia mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor!” (Mt.16:23). De data aceasta, gândurile exprimate de Petru nu mai erau de la Dumnezeu, ci de la Satana—gânduri omenești (firești).

La scurt timp (după vreo 8 zile), a avut loc evenimentul glorios cunoscut ca „schimbarea la față”, de pe munte. Acolo, Petru, Ioan și Iacov au fost martorii unei transformări în trup a Domnului Isus și apoi ai unei întâlniri slăvite cu Moise și cu Ilie. Luca face o mențiune importantă: „vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Lc.9:31). Dintre toate subiectele posibile, pe muntele schimbării la față discuția s-a purtat despre patimile lui Cristos care aveau să vină.

A doua zi, Domnul a vindecat un băiat îndrăcit și „pe când toți se minunau de tot ce făcea Isus”, Învățătorul le-a spus ucenicilor Săi: „Voi ascultați bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!”, cuvinte acoperite pentru ei (Lc.9:43-45).

În vremea aceea, ucenicii se certau pe drum pe un subiect esențial—cine este cel mai mare dintre ei… De când Domnul i-a chemat să vină după El, ucenicii au făcut aceasta fără să pună întrebări. Era normal ca Învățătorul să meargă primul și ca ei să Îl urmeze. Și, oricum, până în acest moment călătoriile Domnului Isus nu sunt legate explicit de un scop final (spre ce se îndreaptă). Luca, însă, face o mențiune importantă: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” (Lc.9:51). Se deduce din primele Lui afirmații privitoare la suferințele Sale faptul că ar exista o finalitate—Ierusalimul, dar acum lucrul acesta devine explicit.

Marcu relatează despre călătoria lor: „Ei erau pe drum și se suiau la Ierusalim; și Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El. Isus a luat iarăși la El pe cei doisprezece și a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să se întâmple” (Mc.10:32). Îl regăsim pe Domnul Isus primul, nu doar fiindcă le era Învățător, ci fiindcă se îndrepta către scopul pentru care venise în lumea aceasta, a cărui vreme se apropia. Ucenicii erau tulburați și îngroziți în spatele Lui—sugerând intensitatea și apăsarea direcției, născute din iminența scopului. Drumul spre Ierusalim era un drum al groazei pentru ei, ca și pentru orice om firesc.

Imediat după, Marcu relatează ironia cererii fiilor lui Zebedei (cine să stea la stânga și cine să stea la dreapta Domnului, când va veni Împărăția) – la ce se gândea Domnul și la ce se gândeau ucenicii în contextul suferințelor spre care se îndrepta El… Aici vorbește Domnul despre „pahar” și „botez”, cu referire la moartea Sa.

Acest lucru este important, pentru că Luca face o mențiune: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Lc.12:50). El dorea mult să vină timpul în care botezul acesta să aibă loc, adică să-Și dea, în sfârșit, viața pentru oamenii Săi. Când au venit la El niște farisei cu mesajul că Irod vrea să-L omoare și cu soluția: „pleacă de aici”, Domnul Isus nu a putut accepta o asemenea soluție, absurdă pentru El și pentru planurile Sale (vezi Lc.13:31-35), pentru că ne iubea pe noi, oamenii pentru care a venit. Apostolul Pavel avea să scrie, mai târziu, ucenicului său Timotei: „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie.” (2Tim.1:9-10, sublinierea mea).

De aici aflăm că „hotărârea” Domnului de a ne răscumpăra, de a muri pentru noi oamenii, a avut loc „înainte de veșnicii”. Acum, după ce Acela care a hotărât S-a întrupat, a venit vremea ca El să pornească pe drumul către Ierusalim. După veșniciile trecute, după istoria tumultoasă a unei omeniri păcătoase și după luptele cu un popor îndărătnic (Israelul), Creatorul Universului ajunsese la ultima călătorie spre magnetul iubirii Sale—Ierusalimul unde avea să moară pentru a ne da nouă viața.

Măreața Lui iubire de oameni a hotărât un har care ne-a fost dat mai înainte de a fi noi și a deschis o cărare veșnică, una care avea să se încheie cu o călătorie spre locul Calvarului. Acolo, Acela care ține în mână Universul avea să fie dat, cu mâinile legate, din mână în mână, până să-I fie țintuite mâinile, ca prin neputința Celui Atotputernic să putem noi cei pieritori să ajungem înapoi la Dumnezeu.

Dar înainte de Calvarul din afara cetății, a avut loc lupta din Grădina părtășiei. Cristos lua calea lui Adam, cel izgonit din Grădină în Calvarul unui pământ blestemat, nu înainte însă de a purta o teribilă luptă. Căci Acela care năzuia la a fi botezat cu botezul suferințelor vindecătoare și a morții dătătoare de viață S-a rugat Tatălui să îndepărteze de la El paharul acesta. O, dacă ne-am aminti cu lacrimi de pocăință în ochi faptele Domnului Isus: „Apoi, S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat și a început să se roage, zicând: – Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Lc.22:41-44).

Dacă Acela care din veșnicie a ales acest drum, care în viața pământească a năzuit la îndeplinirea deciziei de mântuire a omului prin propriul sacrificiu, fiind ferm și mergând în fruntea ucenicilor către Ierusalim, a ajuns într-un chin ca de moarte, atunci cu siguranță că paharul acesta a fost înfiorător. Dar Cristos, în lupta aceasta măreață, a fost ascultător de Voia Tatălui! Slavă Lui! Mărire Lui!

„El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice…” (Ev.5:7-9).

În urma jertfei Sale, Domnul ne-a făcut o chemare cerească al cărui premiu este pregătit deja. Poate e greu, poate suntem ispitiți să ne întoarcem sau să renunțăm, dar Dumnezeu ne cheamă să alergăm spre țintă! E rândul nostru să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică și cutremur! Înainte, pentru Domnul!