BCB Betleem Hateg

căci acum mă uit cu ochii Mei (Zaharia 9:8)

Odată cu afirmația lui Petru că Isus este Unsul, Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus a început să le spună ucenicilor Săi despre Patima Sa. De atunci, Domnul a luat calea Ierusalimului, mergând hotărât în fața ucenicilor. Într-un final, se apropia de Ierusalim, ajungând la Betfaghe și Betania, înspre Muntele Măslinilor.

Pentru că mai-marii iudeilor se deciseseră să-L omoare, Domnul „nu mai umbla pe față printre iudei, ci a aplecat de acolo în ținutul de lângă pustie, într-o cetate numită Efraim și a rămas acolo cu ucenicii Săi” (Ioan 11:54). De aici, Isus a ajuns în Ierihon (spre est, spre Iordan – vezi Luca 19:1; Marcu 10:46), plecând apoi spre Ierusalim, urmat de o „mare gloată” (vezi Matei 20:29)

Ajungând aproape de Ierusalim, Isus a trimis pe doi dintre ucenicii Săi în satul dinaintea lor să-I aducă un măgăruș pe care-l vor găsi legat și pe care nu încălecase niciun om până atunci (Matei menționează că acest măgăruș se afla lângă o măgăriță legată și că ambii trebuiau să fie dezlegați și aduși la Domnul). Dacă cineva îi va întreba de ce iau măgărușul, ei trebuiau să răspundă că Domnul are trebuință de el (Marcu adaugă: „Și îndată Îl va trimite înapoi aici” – Marcu 11:3b).

Matei, care le scrie în special evreilor, face referire cel mai în detaliu la profeția care s-a împlinit cu această ocazie și subliniază faptul că „toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce fusese vestit prin prorocul” (Matei 21:4,5). Profetul Zaharia a vestit așa: „Voi tăbărî în jurul Casei Mele, ca s-o apăr împotriva unei oștiri, împotriva celor ce se duc și vin; și nu va mai trece asupritorul peste ei, căci acum mă uit cu ochii Mei. Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” (Zaharia 9:8,9)

Având în vedere faptul că ucenicii nu înțelegeau împlinirea profețiilor privitoare la Patima Domnului, atunci când acestea aveau loc, în timpul călătoriei lor cu Învățătorul (vezi Luca 9:45, Luca 18:34), faptul că ei subliniază împlinirea acestor vestiri profetice ulterior, când se scriu evangheliile, este semnificativ. Ioan merge mai departe și afirmă, chiar în timp ce relatează despre intrarea Domnului în Ierusalim: „Ucenicii Lui n-au înțeles aceste lucruri de la început; dar, după ce a fost proslăvit Isus, și-au adus aminte că aceste lucruri erau scrise despre El și că ei le împliniseră cu privire la El.” (Ioan 12:16)

Astfel, detaliile uimitoare pe care le oferă Domnul celor doi ucenici cu privire la găsirea măgărușului de peste câteva minute se unesc cu profețiile vechi de sute de ani, care s-au împlinit în împrejurarea aceasta foarte detaliat. Astfel, e vorba de un măgar, de un mânz (pe care nu a încălecat nimeni, zburdalnic și nesupus de om), de o măgăriță; e vorba de un Împărat care vine la „fiica Ierusalimului” (adică la Ierusalimul unei generații care va veni) „smerit și călare pe un măgar”. Având în vedere că referitor la împlinirea profeției sunt menționate toate detaliile, cu excepția a două: „neprihănit și biruitor” (care au legătură cu versetul 8 din Zaharia capitolul 9, unde e vorba de apărarea „Casei Mele” împotriva unei oștiri, a asupritorului), pasajul profetic se mai poate referi la încă o vreme care nu a venit, când Domnul se va uita iarăși cu ochii Lui (adică, va fi acolo în trup).

Dar profeția lui Zaharia face referire și la cei ce „se duc și vin” (cel care trece pe lângă și se întoarce), adică asupritorii, cei care vin împotriva cetății. Tocmai de aceea plânge Domnul Isus pentru cetate, când S-a apropiat de ea și „a văzut-o” (facem legătura cu expresia: „căci acum mă uit cu ochii Mei”; vezi Luca 19:41-44). Lucrurile care putea să dea pacea Ierusalimului au fost „ascunse de ochii” acesteia (generației de atunci), pierzarea cetății în vremea unei generații ulterioare fiind iminentă. Și toate acestea, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării și astfel, acea generație a zădărnicit împlinirea profeției lui Zaharia în plinătatea ei (9:8).

Când ne gândim la detaliile profeției lui Zaharia, ne amintim și de Moise, care nu a putut să intre în țara promisă, țară despre care Dumnezeu spune: „Aceasta este țara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: <<O voi da seminței tale>>”. Ți-am arătat-o ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea” (Deuteronom 34:4b). După cum demonstrează apostolul Pavel în Galateni 3:16, sămânța despre care vorbesc făgăduințele făcute lui Avraam este Cristos. Moise a văzut țara cu ochii lui, dar n-a intrat în ea. Cristos a văzut-o cu ochii Lui și a intrat în ea, dar ea nu L-a primit (vezi Ioan 1:11; Psalmul 82:8b) iar locul care ar fi trebuit să-I fie Casă I-a fost mormânt și Cel care ar fi putut să aducă pacea peste Ierusalim a trebuit să plângă fiindcă oamenii acestuia nu L-au cunoscut și să rostească profeția unei distrugeri absolute („nu vor lăsa în tine piatră peste piatră” – Luca 19:44).

Ierusalimul a fost dărâmat chiar în următoarea generație și s-au împlinit cuvintele lui Ieremia: „potrivnicul care-l împresura are să intre pe porțile Ierusalimului” (Plângerile lui Ieremia 4:12-13), fiindcă nu au cunoscut când Acela care era pentru ei a intrat pe aceleași porți: „În mânia Lui, Domnul i-a împrăștiat și nu-Și mai îndreaptă privirile spre ei”… (Plângerile lui Ieremia 4:16a)

Când vorbește despre noul Ierusalim, Ioan relatează impresionantele cuvinte: „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4) Acela care a avut lacrimi în ochi pentru Ierusalimul cel dintâi, Acela care a murit pentru oameni, care a strigat pe cruce, omul durerii din viziunea lui Isaia, va fi putut să facă lucrurile noi, împlinind și cealaltă parte a profeției lui Zaharia – „El este neprihănit și biruitor” – fiindcă prin neprihănirea Lui a biruit moartea (care nu va mai fi) și a dat viața veșnică păcătoșilor învinși de diavolul, dar care au crezut în Isus, biruitorul șarpelui, ștergându-le acestora lacrimile.

Totuși, „toată mulțimea ucenicilor, plină de bucurie” L-a lăudat pe Dumnezeu, „cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuseră” (Luca 19:37). Închei cu o provocare: dacă am văzut lucrările Celui care ne vede, să ne bucurăm lăudându-L!

 

Motto: ”… dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Cristos Isus.” (Filipeni 3: 13b, 14)

Ucenicii erau cu Învățătorul lor și martori ai unor evenimente speciale: vindecări, învieri, cuvântări pline de înțelepciune, înmulțirea pâinilor; ba chiar au fost trimiși ei înșiși să vestească Evanghelia și să vindece în Numele Domnului Isus. Într-una dintre zilele acelea speciale, Petru a fost numit ferice de Învățător și a aflat că ceea ce tocmai zisese, că Isus este Cristosul, Fiul Dumnezeului cel viu (Mt.16:16), este o descoperire colosală, dar care nu venea din firea lui, ci de la Dumnezeu Tatăl. Acesta a fost momentul care a inaugurat neînțeleasa vorbire a Domnului Isus despre patima Sa. Matei folosește următoarele cuvinte: „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoților cei mai de seamă și din partea cărturarilor; că are să fie omorât și că a treia zi are să învieze.” (Mt.16:21)

La auzul ciudatului mesaj nou, Petru L-a luat deoparte pe Domnul Isus și „a început să-L mustre—să Te ferească Dumnezeu, Doamne!”, moment în care „Isus S-a întors” (remarcă și a lui Marcu) și, după ce-l fericise pe ucenic cu câteva momente înainte că a cunoscut adevărul lui Dumnezeu, i-a spus: „Înapoia mea, Satano: tu ești o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de-ale oamenilor!” (Mt.16:23). De data aceasta, gândurile exprimate de Petru nu mai erau de la Dumnezeu, ci de la Satana—gânduri omenești (firești).

La scurt timp (după vreo 8 zile), a avut loc evenimentul glorios cunoscut ca „schimbarea la față”, de pe munte. Acolo, Petru, Ioan și Iacov au fost martorii unei transformări în trup a Domnului Isus și apoi ai unei întâlniri slăvite cu Moise și cu Ilie. Luca face o mențiune importantă: „vorbeau despre sfârșitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim” (Lc.9:31). Dintre toate subiectele posibile, pe muntele schimbării la față discuția s-a purtat despre patimile lui Cristos care aveau să vină.

A doua zi, Domnul a vindecat un băiat îndrăcit și „pe când toți se minunau de tot ce făcea Isus”, Învățătorul le-a spus ucenicilor Săi: „Voi ascultați bine ce vă spun: Fiul omului va fi dat în mâinile oamenilor!”, cuvinte acoperite pentru ei (Lc.9:43-45).

În vremea aceea, ucenicii se certau pe drum pe un subiect esențial—cine este cel mai mare dintre ei… De când Domnul i-a chemat să vină după El, ucenicii au făcut aceasta fără să pună întrebări. Era normal ca Învățătorul să meargă primul și ca ei să Îl urmeze. Și, oricum, până în acest moment călătoriile Domnului Isus nu sunt legate explicit de un scop final (spre ce se îndreaptă). Luca, însă, face o mențiune importantă: „Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus Și-a îndreptat fața hotărât să meargă la Ierusalim” (Lc.9:51). Se deduce din primele Lui afirmații privitoare la suferințele Sale faptul că ar exista o finalitate—Ierusalimul, dar acum lucrul acesta devine explicit.

Marcu relatează despre călătoria lor: „Ei erau pe drum și se suiau la Ierusalim; și Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburați și mergeau îngroziți după El. Isus a luat iarăși la El pe cei doisprezece și a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să se întâmple” (Mc.10:32). Îl regăsim pe Domnul Isus primul, nu doar fiindcă le era Învățător, ci fiindcă se îndrepta către scopul pentru care venise în lumea aceasta, a cărui vreme se apropia. Ucenicii erau tulburați și îngroziți în spatele Lui—sugerând intensitatea și apăsarea direcției, născute din iminența scopului. Drumul spre Ierusalim era un drum al groazei pentru ei, ca și pentru orice om firesc.

Imediat după, Marcu relatează ironia cererii fiilor lui Zebedei (cine să stea la stânga și cine să stea la dreapta Domnului, când va veni Împărăția) – la ce se gândea Domnul și la ce se gândeau ucenicii în contextul suferințelor spre care se îndrepta El… Aici vorbește Domnul despre „pahar” și „botez”, cu referire la moartea Sa.

Acest lucru este important, pentru că Luca face o mențiune: „Am un botez cu care trebuie să fiu botezat și cât de mult doresc să se îndeplinească!” (Lc.12:50). El dorea mult să vină timpul în care botezul acesta să aibă loc, adică să-Și dea, în sfârșit, viața pentru oamenii Săi. Când au venit la El niște farisei cu mesajul că Irod vrea să-L omoare și cu soluția: „pleacă de aici”, Domnul Isus nu a putut accepta o asemenea soluție, absurdă pentru El și pentru planurile Sale (vezi Lc.13:31-35), pentru că ne iubea pe noi, oamenii pentru care a venit. Apostolul Pavel avea să scrie, mai târziu, ucenicului său Timotei: „El ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui și după harul care ne-a fost dat în Cristos înainte de veșnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Cristos Isus, care a nimicit moartea și a adus la lumină viața și neputrezirea, prin Evanghelie.” (2Tim.1:9-10, sublinierea mea).

De aici aflăm că „hotărârea” Domnului de a ne răscumpăra, de a muri pentru noi oamenii, a avut loc „înainte de veșnicii”. Acum, după ce Acela care a hotărât S-a întrupat, a venit vremea ca El să pornească pe drumul către Ierusalim. După veșniciile trecute, după istoria tumultoasă a unei omeniri păcătoase și după luptele cu un popor îndărătnic (Israelul), Creatorul Universului ajunsese la ultima călătorie spre magnetul iubirii Sale—Ierusalimul unde avea să moară pentru a ne da nouă viața.

Măreața Lui iubire de oameni a hotărât un har care ne-a fost dat mai înainte de a fi noi și a deschis o cărare veșnică, una care avea să se încheie cu o călătorie spre locul Calvarului. Acolo, Acela care ține în mână Universul avea să fie dat, cu mâinile legate, din mână în mână, până să-I fie țintuite mâinile, ca prin neputința Celui Atotputernic să putem noi cei pieritori să ajungem înapoi la Dumnezeu.

Dar înainte de Calvarul din afara cetății, a avut loc lupta din Grădina părtășiei. Cristos lua calea lui Adam, cel izgonit din Grădină în Calvarul unui pământ blestemat, nu înainte însă de a purta o teribilă luptă. Căci Acela care năzuia la a fi botezat cu botezul suferințelor vindecătoare și a morții dătătoare de viață S-a rugat Tatălui să îndepărteze de la El paharul acesta. O, dacă ne-am aminti cu lacrimi de pocăință în ochi faptele Domnului Isus: „Apoi, S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat și a început să se roage, zicând: – Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta. Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească. A ajuns într-un chin ca de moarte și a început să Se roage și mai fierbinte; și sudoarea I se făcuse ca niște picături mari de sânge, care cădeau pe pământ.” (Lc.22:41-44).

Dacă Acela care din veșnicie a ales acest drum, care în viața pământească a năzuit la îndeplinirea deciziei de mântuire a omului prin propriul sacrificiu, fiind ferm și mergând în fruntea ucenicilor către Ierusalim, a ajuns într-un chin ca de moarte, atunci cu siguranță că paharul acesta a fost înfiorător. Dar Cristos, în lupta aceasta măreață, a fost ascultător de Voia Tatălui! Slavă Lui! Mărire Lui!

„El este Acela care, în zilele vieții Sale pământești, aducând rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte și fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învățat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Și, după ce a fost făcut desăvârșit, S-a făcut pentru toți cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veșnice…” (Ev.5:7-9).

În urma jertfei Sale, Domnul ne-a făcut o chemare cerească al cărui premiu este pregătit deja. Poate e greu, poate suntem ispitiți să ne întoarcem sau să renunțăm, dar Dumnezeu ne cheamă să alergăm spre țintă! E rândul nostru să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică și cutremur! Înainte, pentru Domnul!